Franceza

Vorbită în 47 de ţări de pe cinci continente, franceza este limba oficială a 247 de milioane de persoane şi limba de uz curent pentru 315 milioane de locuitori, care formează vasta comunitate francofonă. Este una din cele două limbi de lucru ale Secretariatului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a aproape tuturor organizaţiilor internaţionale. În Europa, pe lângă Franţa, franceza este limba oficială a încă patru state, Belgia, Luxemburg, Monaco şi Elveţia.

Franceza s-a format treptat, adaptându-se bogăţiei şi diversităţii împrejurărilor. Preistoria francezei începe cu primele popoare -ligurii si iberii - care s-au instalat cu 600 de ani înainte de Hristos pe teritoriul actual al Franţei. Deşi limbile lor au dispărut complet, aceste popoare au lăsat urme în domeniul onomastic - nume de locuri si de persoane. Ulterior, grecii şi mai ales galii, de origine celtică, vor lăsa în limba franceză mărturii mai numeroase. Asemenea urme se regăsesc tot în toponime, precum şi în anumite domenii ale lexicului. Popor de agricultori, galii vor aduce lexicului francez numeroşi termeni referitori la munca câmpului, ca sillon, glaner, soc sau charrue, câteva nume de unităţi de măsură vechi (arpent, boisseau, lieue), precum şi nume de păsări, de plante şi termeni privitori la gospodărie. In anul 52 i. d. Hr., Roma devine stăpâna Galiei si transformă fizionomia ţării într-un timp relativ scurt. Amprenta Romei asupra limbii se face puternic simţită şi încă din secolul I d. Hr., o mare parte a populaţiei înţelege şi vorbeşte latina. În oraşe, aceasta înlocuieşte rapid galica, devenind limba oficială. Latina, limba cuceritorilor, este folosită în armată şi administraţie, dar şi în relaţiile comerciale. Aristocraţia galică se romanizează pentru a putea intra in administraţia română, determinând astfel apariţia unui prim bilingvism galo-romanic - care va cuprinde întreaga populaţie. Treptat, acest bilingvism va dispărea, ducând, in secolul al V-lea, la utilizarea generalizată a latinei.

Încă din secolul al III-lea d. Hr., diferite popoare de limbă germanică invadează Galia romană. O dată cu căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476,în Galia se formează mai multe regate "barbare". Influenţa francilor salici, sub comanda lui Clovis, va fi cea mai puternică. Ei se impun foarte rapid în Nord şi dau numele lor teritoriului cucerit. Limba lor, franca, concurează latina timp de aproape trei secole. Ia naştere un nou bilingvism, însă, spre deosebire de ceea ce se petrecuse în cazul colonizării romane, latina, limba dominată, este aceea care rămâne limba oficială. Convertirea lui Clovis, în anul 496, la creştinism - religia oficială a romanilor din anul 312 - nu este străina de acest fenomen. Acest bilingvism determină evoluţii fonetice care vor conferi francezei specificul ei faţă de celelalte limbi neolatine: introducerea în pronunţare a consoanei h, reducerea corpului cuvintelor, evoluţia vocalelor şi dispariţia anumitor consoane intervocalice. Francii transmit o parte din lexicul lor limbii pe care au adoptat-o. Franceza, cea mai germanică dintre limbile romanice, are astăzi peste o sută de substantive, zeci de verbe, numeroase adjective şi adverbe de origine francă, mai cu seamă din domeniul războiului şi din limbajul cavalerilor.

De la primele invazii germanice din secolul al V-lea şi până în secolul al IX-lea, latina vulgară va cunoaşte o adevărata transformare. Vocabularul şi sistemul ei fonetic suferă o asemenea influenţă a limbilor germanice încât "adevărata" latină devine de nerecunoscut şi este înlocuită prin rustica romana lingua, numită şi romanica. Se produce deci în această epocă o conştientizare a existenţei unei limbi noi, recunoscută ca un idiom distinct, diferit de latina clasica. Originalitatea ei constă în morfologie şi in sintaxă. Declinarea latină cu cinci cazuri se reduce la două, reducere care are ca urmare dezvoltarea prepoziţiilor, apariţia articolului şi începutul fixării ordinii cuvintelor in forma actuală: subiect, verb, complement. Carol cel Mare, regele francilor, va încerca să impună o apropiere între latina clasică - care nu mai era vorbită, nici înţeleasă - şi romanica, întemeind o şcoală a Palatului, precum şi scoli în care să se predea artele liberale clericilor, pentru a permite acestora, care nu mai ştiau decât romanica, sa-i citească pe părinţii bisericii şi Scriptura. Împăratul îl aduce de la Oxford pe savantul Alcuin, care va preda latina la abaţia Saint-Martin din Tours. Această "renaştere carolingiană", perioadă in cursul căreia franceza, în plin proces de formare, împrumută sute de cuvinte din latină, ca şi când ar fi fost vorba de o limbă străină, este esenţială pentru a înţelege bogăţia lexicală actuală a limbii franceze, în care coexistă formaţii savante si populare. Dubletele limbii franceze - două forme diferite corespunzând aceluiaşi cuvânt latin - datează din aceasta perioadă: din latinescul clavicula "cheita", franceza are pe clavicule "clavicula" si pe cheville "glezna"; cadentia va da cadence "cadenţă" şi chance "noroc". Totuşi, în ciuda eforturilor sale, Carol cel Mare nu va reuşi să reintroducă latina în imperiul său. Dimpotrivă, reforma carolingiană contribuie la abolirea latinei ca limbă vie. Hotărârea conciliului din Tours atestă această mare ruptură între latină şi romanică: în anul 813, episcopii preconizează utilizarea în predici a limbilor populare, romanica şi germanica, în tot regatul carolingian. În anul 842, Ludovic Germanicul şi Carol cel Plesuv, nepoţii lui Carol cel Mare, parafează un jurământ de alianţă împotriva lui Lothar, fratele lor mai mare. Aceste promisiuni, făcute în limba lor maternă, romanica si germanica, alcătuiesc Jurămintele de la Strasbourg, a căror parte redactată în romanică este considerată actul de naştere al limbii franceze.

În secolele al X-lea - al XIII-lea, Franţa seniorială este formată din state minuscule, în care se vorbesc numeroase dialecte diferite. Ţara se împarte în mare în trei zone lingvistice destul de clar individualizate: in Sud se vorbeşte langue d'oc, in Franche-Comté, Savoie şi Elvetia romanda francoprovensală, iar la nord de aceste două zone langue d'oil, care reuneşte la rândul ei un anumit număr de dialecte (francian, normand, champenois, picard, valon etc.). Această diversitate lingvistică se va atenua treptat în favoarea dialectului din Île de France. Într-adevăr, din anul 987, data alegerii lui Hugo Capet, Île de France a devenit domeniu regal şi, în câteva secole, regalitatea, din ce în ce mai solida, va ajunge să-şi substituie autoritatea aceleia a feudalilor. Întărirea puterii regale contribuie la expansiunea şi la sporirea prestigiului şi a notorietăţii dialectului din această regiune, cel francian. Vechea franceză are deci o bază geografică, domeniul oil, şi un fundament sociologic: este limba comună a unei pături conducătoare care s-a lărgit o data cu dezvoltarea burgheziei urbane. Întemeiată la începutul secolului al XIII-lea de Filip August, Universitatea din Paris ia parte la difuzarea dialectului francian. Pe de altă parte, literatura bogată care se dezvoltă între sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XII-lea va contribui la răspândirea acestui dialect. Printre cele optzeci de cântece de gesta care au ajuns până la noi, mai multe sunt compuse în dialectul francian. Acest lucru este valabil şi pentru Legenda lui Tristan şi a Isoldei, romanele lui Chrétien de Troyes, Le Roman de la Rose. În secolul al XVI-lea, franceza devine limba puterii regale: Francisc I semnează, la 1 august 1539, ordonanţa de la Villers-Cotterets, care decretează utilizarea francezei în locul latinei în toate documentele oficiale. Această acţiune o continuă pe aceea a lui Carol cel Mare din secolul al IX-lea şi se va repeta de mai multe ori în cursul istoriei Franţei. Franceza, paralel cu evoluţia ei politică, va continua să se transforme din punct de vedere lingvistic şi să se îmbogăţească treptat cu împrumuturi din alte limbi. Iradierea culturii arabe şi întoarcerea cruciaţilor din Orient favorizează introducerea a numeroase cuvinte arabe: alchimie, alcool, azur, chiffre. În cursul secolelor al XV-lea - al XVIII-lea, aporturile cele mai numeroase în toate domeniile vor veni din italiană: arte (dessin, ritournelle), mese (festin, banquet), îmbrăcăminte(camisole, crinoline). În secolul al XVII-lea, mai curând Spania este aceea care trezeşte entuziasmul francezilor şi, ca urmare, un număr de termeni spanioli îmbogăţesc la rândul lor lexicul francez: conquistador, escadrille, flotille etc.

Astfel, de la origini şi până la sfârşitul secolului al XV-lea, limba franceză a evoluat liber. În schimb, începând din secolul al XVI-lea, se înmulţesc eforturile, numeroase şi repetate, pentru a o îmbunătăţi şi îmbogăţi. În 1549, grupul care va fi numit ulterior Pleiada, condus de poeţii Ronsard şi du Bellay, elaborează un manifest, Deffense et Illustration de la langue françoyse, care proclamă preeminenţa francezei în domeniul poeziei. Însa Malherbe, poet oficial la curtea lui Henric al IV-lea, este acela care va codifica realmente, pentru prima dată, limba franceză. El elaborează o doctrină care va influenţa pentru totdeauna evoluţia limbii, determinând trecerea limbii franceze din domnia libertăţii în cea a rigorii. Cardinalul Richelieu va prelungi şi va instituţionaliza această acţiune creând, in 1634, Academia Franceza, care va avea ca misiune să codifice lexicul şi să fixeze gramatica. Prima ediţie a Dicţionarului Academiei, din 1694, consacră acest bel usage al limbii. Limbă a elitelor şi a ideilor în secolul al XVIII-lea, Secolul Luminilor, franceza clasică înfloreşte deplin în cursul secolului următor. Ea este şi limba prin excelenţă a întregii Europe, în acelaşi timp semn de distincţie intelectuală şi culturală şi limba diplomaţiei, dobândind astfel prestigiu internaţional. Ideea că franceza a devenit limba universală care era aşteptată după dispariţia latinei se răspândeşte în toată lumea. Totuşi, franceza se va impune realmente in Franţa numai după victoria Revoluţiei franceze, înainte de care peste jumătate din populaţie nu o stăpânea. În numele egalităţii şi pentru a-şi aplica mai uşor programul politic, unificarea lingvistică a ţării devine una dintre mizele Revoluţiei. În 1794, abatele Grégoire propune abolirea graiurilor: legile Republicii trebuie înţelese de către toţi, iar viitorul tinerei generaţii asigurat prin generalizarea învăţământului în limba franceză. Legile lui Jules Ferry, promulgate între 1881 şi 1886, statuează învăţământul gratuit, obligatoriu şi laic. De-a lungul întregului secol al XIX-lea, şcoala, serviciul militar obligatoriu şi presa vor rămâne principalele mijloace de difuzare a limbii franceze.

Politica lingvistică în favoarea limbii franceze, cu cele două aspecte esenţiale ale ei - veghea asupra limbii şi difuzarea ei - este o constantă a politicii franceze începând, după cum s-a văzut, din secolul al XVI-lea. Mai aproape de noi, în 1964, generalul de Gaulle creează Înaltul Consiliu al Limbii Franceze, care va deveni Înaltul Comisariat şi, mai târziu, Delegaţia Generală pentru Limba Franceză - serviciu al primului ministru -, care are ca misiune apărarea si îmbogăţirea limbii franceze. Legea constituţională din 15 iunie 1992 stipulează că "limba Republicii este franceza". Doi ani mai târziu se votează Legea Toubon: utilizarea termenilor francezi, dacă există, trebuie privilegiată. Se organizează comisii de terminologie pentru a crea cuvinte care să răspundă noilor necesităţi lingvistice, pentru orice comunicare cu vocaţie publică sau socială, în domeniile învăţământului, serviciilor publice, muncii, publicităţii şi schimburilor. Alte instituţii, precum Agenţia Francofoniei, organizaţie internaţională reunind 47 de ţări care "au in comun limba franceză", au ca scop apărarea locului francezei în lume în faţa hegemoniei mereu crescânde a englezei.