Italiana

Leagăn al latinităţii, Italia a avut un rol decisiv în difuzarea limbii latine şi a culturii Imperiului Roman în restul Europei, atât în antichitate, cât şi în epocile care au urmat. Chiar după formarea idiomurilor neolatine şi constituirea Europei lingvistice moderne, italiana a cunoscut în mai multe rânduri momente foarte importante în contextul lingvistic internaţional.

Limba italiană contemporană se bazează în esenţă pe una dintre limbile vulgare care, începând din secolele al XIII-lea - al XIV-lea încep să se constituie pe seama latinei, şi anume dialectul toscan şi în special graiul florentin, care devine ilustru în secolul al XIV-lea prin capodoperele lui Dante, Boccaccio şi Petrarca. Graiul florentin va fi adoptat în secolul al XVI-lea de către scriitorii şi intelectualii din toata peninsula. Ulterior, această limbă se va întinde treptat, pentru a deveni, după 1870, anul unificării politice a naţiunii, limba administraţiei şi mijlocul de comunicare pentru întreaga societate italiană.

Dat fiind că graiul florentin, spre deosebire de alte graiuri italiene, a conservat în mod fidel numeroase caracteristici ale foneticii şi morfologiei latine, italiana vorbită astăzi prezintă mari similitudini cu limba de origine: dezvoltarea italienei din latină s-a făcut fără rupturi brutale sau evoluţii prea rapide şi prezintă astfel un anumit caracter conservator şi o fizionomie mai curând stabilă în timp.

O dată cu proclamarea primului împărat roman, Augustus, în anul 27 înainte de Hristos, se definesc limitele teritoriale ale Imperiului, care împart peninsula italică în 11 regiuni. Treptat, vechile limbi italice dispar în favoarea limbii stăpânitorilor. În secolul întâi după Hristos, o dată cu expansiunea latinei, se realizează o primă unificare lingvistică a întregului teritoriu. Totuşi, diferenţele între latina clasică, codificată de gramatici şi fixată prin uzul scris şi literar, şi latina zisă "vulgară", limba de zi cu zi a poporului, devine din ce în ce mai mare. Cu timpul, diferenţele lingvistice de la o regiune la alta vor fi din ce în ce mai adânci. Idiomurile romanice care stau la baza limbilor neolatine moderne, dar şi dialectele italieneşti, au la bază tocmai această latină "vulgară".

Începând din secolul al IX-lea încep să apară primele texte scrise în vechile limbi vulgare italiene. Trebuie semnalate o serie de patru documente datând din anii 960-963: aceste Placiti campani sunt procese-verbale privitoare la revendicarea unor terenuri care aparţinuseră abaţiei Montecassino. În cursul secolelor al XI-lea şi al XII-lea, mărturiile scrise în limba vulgară devin tot mai numeroase, mai cu seamă în Italia centrală şi septentrională. Este vorba mai ales de texte cu caracter administrativ sau religios. Va trebui să aşteptam prima jumătate a secolului al XIII-lea pentru a asista la apariţia unor texte în limba vulgară cu o vocaţie artistică reală: către 1230 în Sicilia, la curtea împăratului Frederic al II-lea, înfloreşte o şcoală poetică remarcabilă, reprezentată, printre alţii, de Giacomo da Lentini, creatorul sonetului. Deşi preiau module şi teme din poezia lirică provensală, poeţii sicilieni folosesc sistematic, în poeziile de dragoste, propria lor limbă vulgară. Şcoala siciliană va fi imitată în tot restul Italiei şi va da un elan hotărâtor utilizării limbii vulgare în poezie, mai ales la Bologna, prin Guido Guinizzelli, şi în Toscana, prin poeţii aşa-numitului stilnovo, dintre care Dante va fi unul dintre artizanii cei mai remarcabili. În doua din lucrările sale, De vulgari eloquentia şi Convivio, el va teoretiza autonomia limbii vulgare, profeţind afirmarea ei şi declinul latinei, care în acea vreme avea încă preeminenţă şi prestigiu.

Afirmarea limbilor vulgare se produce paralel cu constituirea diferitelor regate europene. Pentru prima dată, ele sunt folosite nu numai în comunicarea curentă, ci şi în documente cu caracter administrativ. Importanţa religiei şi necesitatea difuzării ei în toate straturile sociale impun nevoia generalizării învăţământului, care să nu se mai facă în latină, ci prin utilizarea noilor limbi europene vii. La începutul secolului al XIV-lea, un calugar italian, Ambrogio Calepio, publică un dicţionar multilingv, Il Calepino, în care pentru fiecare cuvânt latin se dau corespondenţele în diversele limbi vulgare europene. În 1532, Robert Estienne - numit Stephanus după moda latină -, elev al umanistului italian Giano Lascaris, publică opera capitală a istoriei lingvisticii europene, Thesaurus linguae Latinae. Douăzeci de ani mai târziu, fiul lui, Henri, îi va completa opera redactând Thesaurus linguae Graecae.

Succesul repurtat, în secolul al XIV-lea, de Divina Commedia a lui Dante, de culegerea de nuvele ale lui Boccaccio, Decameronul, şi, apoi, de Canzoniere al lui Petrarca, se afla la originea primei afirmări a graiului florentin în restul Italiei, deşi în multe regiuni continuă să se utilizeze, în operele literare, limbile vulgare locale. În secolul al XVI-lea, când asistăm la afirmarea limbii vulgare în mari opere literare cum sunt cele ale lui Ariosto sau Tasso, precum şi în tratatele şi lucrările istorice ale lui Machiavelli şi Guicciardini, de exemplu, literatul veneţian Pietro Bembo propune, dimpotrivă, să fie luaţi ca model Boccaccio şi Petrarca pentru limba prozei şi, respectiv, a poeziei. După el, o limbă care nu urmează modelul aceleia a marilor scriitori nu poate pretinde un viitor literar. La questione della lingua provoacă discuii aprinse între partizanii unei limbi italiene comune, graiul florentin, care este şi limba curţii, şi susţinătorii unei soluţii arhaizante, conform propunerii lui Bembo.

În 1582 se întemeiază la Florenţa Accademia della Crusca. Inspirându-se în acelaşi timp din limba lui Dante, a lui Petrarca şi a lui Boccaccio, academicienii elaboreaza incepând din 1590 un dictionar, Vocabolario della Crusca, tipărit la Veneţia în 1612. Primul dicţionar istoric şi normativ al limbii italiene, el fixează definitiv toscana ca normă a limbii italiene literare. Vocabolario della Crusca va servi drept model dicţionarelor care vor fi publicate de diferitele academii cu preocupări de limbă din Europa. În perioada post-Renaştere, italiana se deschide treptat influenţei europene, mai întâi celei spaniole, apoi, începând din secolul al XVIII-lea, influenţei Franţei şi a Angliei. Aceste aporturi vor îmbogăţi lexicul italian cu un mare număr de termeni. Reacţia puristă care va urma, deosebit de puternică în secolul al XIX-lea, nu va rezista mişcării de idei care pregăteşte unificarea politică a Italiei. Alessandro Manzoni, cunoscut prin I promessi sposi (a cărei prima ediţie, datând din 1827, este o adaptare a variantei florentine), resimte puternic nevoia unei limbi unitare, vii, care nu numai să poată sluji literatura, ci să fie şi un mijloc de comunicare pentru toată societatea. Marea diversitate a dialectelor italiene face necesară alegerea unuia dintre ele, acesta va fi cel florentin. Învăţământul obligatoriu, răspândirea culturii şi mijloacele de comunicare în masă, dezvoltarea economică şi industrială, urbanizarea şi migraţiile interne, experienţa celor două războaie mondiale şi a fascismului contribuie în cele din urmă la impunerea acesteia ca adevărata limbă comună. În timpul regimului lui Mussolini va fi adoptată pentru prima oara în Italia o politică lingvistică explicită şi globală pentru apărarea limbii italiene, însoţită de măsuri vizând eliminarea dialectelor, înlocuirea cuvintelor străine şi cunoaşterea latinei.

În cursul ultimelor decenii, o dată cu participarea deplină la viaţa democratică a naţiunii, italienii şi-au găsit în cele din urmă o limbă naţională care, deşi în permanentă evoluţie şi supusă riscurilor modernităţii, reprezintă un tezaur prin care poate fi citită istoria lor. Dacă italiana nu are în lume decât 65 de milioane de vorbitori, ea continuă totuşi să fie astăzi una din marile limbi de cultură, reprezentată de o literatură, o poezie, o cinematografie de artă şi o creaţie teatrală de renume internaţional. Prestigiul literar al limbii italiene moderne se traduce şi prin obţinerea Premiului Nobel de către trei poeţi, Giosué Carducci în 1906, Salvatore Quasimodo în 1959 şi Eugenio Montale în 1975, o romancieră, Grazia Deledda, în 1926 şi doi dramaturgi, Luigi Pirandello în 1934 şi Dario Fo în 1997.