El portuguès

Portugheza este limba de comunicare pentru numeroase naţiuni în Europa, Africa, Asia şi America. Istoria limbii portugheze nu poate fi privită separat de istoria unui popor care a cunoscut, începând din secolul al XV-lea, o epopee maritimă excepţională şi care s-a răspândit în câteva decenii în cele patru colţuri ale lumii.

Calificată drept limba poeziei şi a muzicii, portugheza îşi are obârşia în latina vulgară în uz pe un teritoriu pe care romanii îl numeau Lusitania. Această regiune corespunde în linii mari Portugaliei actuale, la care se adaugă o parte din León, din Castilia şi din Extremadura, până aproape de Toledo. Roma desăvârşeşte ocuparea Lusitaniei în secolul al II-lea înainte de Hristos, iar colonizarea romană se realizează prin soldaţi şi prin cohorta de funcţionari şi de negustori. Administraţia şi legislaţia romană se impun, dar şi limba latină, care, prin flexibilitatea şi bogăţia ei, se întinde repede în toate straturile populaţiei, ducând la dispariţia rapidă a majorităţii idiomurilor anterioare. Ea devine în cele din urmă singura limbă utilizată în toată Lusitania, care trece în subordinea directă a împăratului.

Latina vorbită în această provincie, mai ales după căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476, dobândeşte treptat o fizionomie proprie, care o deosebeşte de limba vecinilor ei leonezi şi castilieni. Lusitania devine Portucale, din care provine numele Portugalia, prin asocierea numelor a două cetăţi, Portu - actualul Porto - şi Cale - astăzi Vila Nova de Gaia. Ca şi restul peninsulei, Portugalia cunoaşte invaziile: întâi germanice în 409, o dată cu vandalii, suebii şi alamanii, apoi cucerirea musulmană în 711; ele vor avea o influenţă notabilă asupra culturii şi a limbii acestui mic teritoriu. Latina evoluează sub această dublă influenţă, dar nu dispare. Populaţiile germanice "barbare" suferă o romanizare rapidă, atât lingvistică, cât şi culturală, iar musulmanii, consideraţi în continuare invadatori, nu reuşesc să-şi impună limba. Aportul germanic, modest, este limitat la câteva domenii război (guerra, roubar, espiar...), îmbrăcăminte (luva , fato...), animale (gansa, marta...). Arabii lasă în schimb în limbă urme foarte importante, mai ales lexicale, şi anume circa o mie de cuvinte din câmpuri semantice precum agricultura, animalele, plantele: arroz, azeite, alface, açucena, alfarroba. Aceasta evoluţie, care cuprinde noile aporturi lexicale, dar şi numeroase schimbări fonetice, fonologice şi morfosintactice, va da naştere în secolele al IX-lea - al XII-lea gallego-portughezei, forma pe care o ia latina în colţul de nord-vest al peninsulei şi care se va răspândi, mai târziu, spre Sudul acesteia graţie Reconquistei.

Spre sfârşitul secolului al X-lea, primele influenţe galoromanice, din langue d'oil şi langue d'oc, se fac simţite în vocabularul religios şi în limbajul seniorial. În evul mediu, oraşul Santiago de Compostela atrage numeroşi pelerini, iar aportul limbii franceze (dama, chapeu, sufixul -age) va fi întărit în secolul al XIII-lea prin instalarea, pe tot teritoriul galician şi portughez, a ordinelor monahale franceze din Cluny şi Cister. În aceeaşi epocă, trubadurii introduc forme lirice proprii literaturii provensale şi numeroase cuvinte provenite din limba lor (trovador, alegre, freire), care fac trecerea între franceză şi portugheză în curs de constituire. Apar de asemenea cuvinte savante sau semi-savante precum escola, ciencia, pensar ..., împrumutate direct din latină.

Gallego-portugheza dobândeşte cu timpul un asemenea rafinament şi se bucură de un asemenea prestigiu încât este considerată în toată peninsula limba poeziei prin excelenţă. Poezia lirică spaniolă din această perioadă este scrisă în gallego-portugheză, fiind reunită în culegeri precum Cancioneiro da Ajuda, Cancioneiro da Vaticana, Cancioneiro da Biblioteca Nacional de Lisboa. Alfons cel Înţelept însuşi, rege al Castiliei în secolul al XIII-lea, îşi scrie versurile în gallego-portugheză. Primele texte scrise în această nouă limbă datează tocmai de la începutul secolului al XIII-lea. În cursul secolelor al XIV-lea şi al XV-lea, limba născută din uzul popular începe să se impună în toate mediile şi se generalizează în documentele scrise. Pe de altă parte, centrul de greutate al regatului Portugaliei se deplasează spre sud. Lisabona devine în acelaşi timp capitală şi reşedinţa privilegiată a monarhului, în timp ce Universitatea din Coimbra dobândeşte un rol cultural major. Din aceste două regiuni vor proveni deci inovaţiile lingvistice care, începând din secolul al XIX-lea, vor modifica limba gallego-portugheza originară şi vor constitui norma cultă a portughezei. În secolul al XV-lea, se poate afirma că Portugalia are propria ei limbă naţională, diferită acum de galiciană.

În această perioadă, marile descoperiri geografice declanşează un proces de expansiune teritorială care va spori rapid şi considerabil aria lingvistică lusofonă: portugheza se răspândeşte în lumea întreagă, cunoscând astfel cea mai mare difuziune pe care a avut-o vreodată o limbă. Portugheza se îmbogăţeşte astfel prin aportul limbilor indigene (bantu, tupi, limbi asiatice). Ulterior, portugheza, beneficiind de aceste împrumuturi, va îmbogăţi la rândul ei celelalte limbi europene cu astfel de termeni exotici (cobai, pirania, jaguar, manioc). O data cu dominaţia spaniolă începută în 1580, forme castiliene, consecinţă a bilingvismului luso-spaniol, intră în portugheză. Independenţa este recucerită în 1640 şi o reformă condusă de erudiţi, ca reacţie contra castilienei, duce la eliminarea acestor termeni, care vor fi înlocuiţi prin cuvinte provenite din latină. Începând din secolul al XVIII-lea, spaniola nu mai joacă rolul de a doua limbă de cultură, fiind înlocuită în această funcţie de franceză: numeroase galicisme pătrund acum în portugheza, atât în vocabular, cât şi în sintaxă. Influenţa franceză va rămâne foarte puternică în portugheză. Trăsăturile sintactice şi lexicale comune celor două limbi, precum şi nazalizarea caracteristică a anumitor vocale, sunt până astăzi martorii acestei afinităţi.

Limba portugheză a lăsat urme de neşters nu numai în imensele teritorii unde se vorbeşte şi astăzi, dar şi în zonele unde a jucat, într-o perioadă, rolul de lingua franca. Aceste urme sunt mărturia unei priorităţi internaţionale a portughezei, care a durat până la mijlocul secolului al XIX-lea. Astăzi, portugheza, cu cele trei variante principale ale ei, europeană, braziliană şi africană, este încă una dintre primele limbi din lume. Cu cei peste 200 de milioane de vorbitori ai săi, portugheza este a patra limbă de origine europeană din lume ca număr de vorbitori, după engleză, spaniolă şi rusă. Opere capitale ale literaturii universale s-au scris în această limbă, care se poate mândri, din 1998, cu faptul ca număra, printre marii săi autori contemporani, un laureat al Premiului Nobel pentru literatură, José Saramago.